Sacosul este un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul, cu mâneci scurte şi largi. Este purtat de arhiereu întocmai cum poartă preotul felonul. Sub braţe se închide şi se deschide pe fiecare parte cu câte şase clopoţei, în total 12 clopoţei. Este cunoscut şi sub numele de dalmatică (tunică romană tivită pe margini cu purpură). La început această haină se îmbrăca numai de către împăraţi, dar Constantin cel Mare a dăruit-o patriarhului Macarie al Ierusalimului, ca semn de deosebită preţuire. Mai târziu găsim sacosul între veşmintele arhiereşti ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Este simbolul căinţei şi al umilinţei, căci arhiereii, îmbrăcându-l, îşi aduc aminte de patima Mântuitorului şi de cămaşa Lui pentru care s-au aruncat sorţii. Clopoţeii de pe margini simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să iasă din gura episcopului.

Omoforul este un veşmânt arhieresc purtat pe ambii umeri. "Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită şi înălţându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl". Din acest text al rugăciunii care se citeşte la îmbrăcarea omoforului, părinţii Bisericii au mărturisit că acest veşmânt simbolizează oaia cea pierdută şi aflată, prin aceasta înţelegându-se răscumpărarea neamului omenesc şi primirea firii omeneşti de către Iisus Hristos. Este simbolul demnităţii şi rangului episcopal; având cruci pe el, închipuie şi "puterea crucii Domnului" , fiindcă cei ce voiesc a trăi în Hristos îşi iau crucea pe umeri, adică suferinţa, căci este simbolul suferinţei, după cum zice Sf. Gherman, patriarhul Constantinopolului. Episcopul îl pune pe umerii săi în anumite momente ale Sfintei Liturghii, atunci când reprezintă pe Hristos; în timpul citirii Sfintei Evanghelii, i se ia omoforul de pe umeri, "arătând prin aceasta că este slujitor al Domnului, căci Domnul este ca şi cum ar fi aici, de faţă, trăind prin Evanghelie", zice Simeon al Tesalonicului. La început era purtat de patriarhi, apoi a devenit un veşmânt pentru toţi arhiereii. 

Potrivit tradiţiei, Maica Domnului ar fi făcut cu propria ei mână un omofor lui Lazăr din Betania, pe care Mântuitorul îl înviase din morţi şi care, mai târziu, a ajuns episcop al Ciprului, iar Sfântul Iacob, fratele Domnului şi primul episcop al Ierusalimului, săvârşea sfintele slujbe purtând pe grumaz un omofor. Prima atestare documentară despre folosirea omoforului în cult o avem din secolul al IV-lea, când Sfântul Grigorie de Nazianz a lăsat prin testament diaconului Eutropiu 13 omofoare. 

Epigonatul sau bederniţa, este un veşmânt în formă de romb, care se leagă cu un şnur după gât, atârnând pe genunchiul drept. Întrebuinţarea lui datează de prin secolul VI. El simbolizează sabia spirituală, adică cuvântul lui Dumnezeu, cu care trebuie să fie înarmat arhiereul. Dar mai simbolizează şi Învierea Mântuitorului, pentru că are pe el brodată icoana Învierii, arătând cu aceasta puterea, biruinţa şi scularea lui Hristos pe care le-a săvârşit prin curăţie şi neprihănire. Epigonatul se dă ca distincţie şi preoţilor care se ostenesc în cuvânt şi învăţătură. 

Mantia este un veşmânt lung şi larg, fără mâneci, care se poartă ca o pelerină, partea din spate fiind mai lungă şi târându-se pe pământ. Este de culoare purpurie şi are cusături în formă de valuri ori de râuri, care închipuiesc râurile de apă vie de care vorbeşte Mântuitorul (Ioan 7, 38), adică învăţăturile care trebuie să izvorască în permanenţă din gura arhiereului. Mantia are patru tăbliţe, din care două sunt la piept şi două jos. Tăbliţele de sus, după tălmăcirea lui Simeon al Tesalonicului, închipuiesc cele două table ale Legii Vechi, iar cele de jos, unite între ele printr-un lănţişor de aur, închipuiesc cele două testamente unite între ele prin Iisus Hristos. Deci mantia însemnează puterea şi plenitudinea demnităţii arhiereului. Arhiereii o îmbracă numai în cadrul slujbelor bisericeşti la care nu îmbracă stiharul şi sacosul, cum ar fi Vecernia, Litia, sfinţirea apei, Sfântul Maslu, Taina Sfintei Cununii şi diferite procesiuni. 

Mitra este acoperământul capului arhiereului în timpul serviciilor religioase. În primele veacuri creştine, mitra nu era decât o simplă bandă de metal, care înconjura capul, cum se făceau coroanele împăraţilor. Cu timpul, acest gen de mitră este părăsit, şi prin secolul IV apare mitra împodobită cu cusături frumoase şi cu iconiţe, după modelul coroanei împăraţilor bizantini. Ea închipuieşte atât cununa de spini care a fost pusă pe capul Mântuitorului în timpul Patimilor (Matei 27, 29), cât şi înălţimea demnităţii arhiereşti. 

În afară de veşmintele liturgice proprii arhiereului, pe care le-am enumerat până aici, arhiereii mai poartă în timpul slujirii şi următoarele insigne, ornate sau podoabe (semne distinctive): 

Engolpionul sau panaghiul este o icoană mică din metal, care are pe ea chipul Maicii Domnului sau al Mântuitorului. La început engolpionul avea două forme: rotundă şi de cruce. Ierarhul poartă această icoană la piept, ca semn că trebuie să aibă permanent pe Iisus în inima sa, şi pe Maica Domnului ca mijlocitoare către Dumnezeu. 

Crucea este purtată de ierarhi pe piept, alături de engolpion, ca semn al mărturisirii credinţei în Hristos. Ea aduce aminte de spiritul de jertfă de care trebuie să fie stăpânit ierarhul. Mai aduce aminte şi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Galateni 6, 14). 

Cârja, toiagul sau pateriţa este un fel de baston lung până la 2 metri, care în partea de sus are două capete de şerpi cu gurile deschise, care se privesc unul pe celălalt, având între ei un glob sau o cruce. Şerpii simbolizează înţelepciunea pastorală (Matei 10, 16), iar globul şi crucea înseamnă că arhiereul păstoreşte turma în numele lui Hristos. Ea mai însemnează şi autoritatea arhiereului asupra turmei care îi este încredinţată (Ioan 10, 11) şi aminteşte şi de toiagul lui Aaron din Vechiul Testament.