Sfânta Biserică

Biserica este aşezământ sfânt şi Dumnezeiesc întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, în scopul mântuirii celor ce cred într-Însul şi se fac împlinitori ai poruncilor cuprinse în învăţătura Evangheliei Sale, ea este o comunitate a celor ce cred în Iisus cel înviat din morţi, se unesc cu El prin sfintele Sale Taine şi slujbe săvârşite de sfinţiţii ei slujitori şi se fac împliniri ale cuvântului Dumnezeiesc, prin facerea de bine.

Biserica, locaş de închinare, este locul sacru de care ne leagă atâtea lucruri sfinte din viaţa noastră. Aici ne-am botezat, ne-am miruit, ne-am cununat, primim Taina Spovedaniei, ne împărtăşim. Tot aici ne rugăm pentru cei în suferinţă, pentru cei dragi care au răposat, pentru "pacea a toată lumea".

Atât cele mai vechi biserici ortodoxe, cât şi cele mai noi, păstrează neschimbată, indiferent de stilul şi forma lor, împărţirea interioară a vechilor biserici creştine, în altar, naos şi pronaos. Biserica materială împărţită în trei preînchipuie pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită“. Preînchipuie, de asemenea, pe toată lumea sau întreg universul în care Dumnezeu este pretutindeni şi peste toate. Mai poate avea înţelesul omului, a sufletului şi trupului din care acesta este alcătuit.

Bisericile mai mari, şi mai ales cele voievodale vechi, sunt împărţite în cinci încăperi: pridvor (sau tindă), închis sau deschis, pronanos sau exonartex, camera mormintelor voievodale (gropniţă), naos şi Altar.

Pridvorul (sl. pritvorŭ) sau exonartex (neologism, tehnic) este tinda bisericii, o încăpere cel mai adesea deschisă ca un cerdac prin care se intră de afară în pronaosul bisericii.

Bolta, sau calota centrală a pridvorului, este în general rezervată lui Iisus Hristos, Pantocrator sau Emanuel într-un medalion rotund, înconjurat de cetele îngerilor (în inel în jurul medalionului), dar și de cei patru evangheliști cu tetramorf, într-o slavă în formă pătrată.

Ca semnificaţie, pridvorul reprezintă lumea de dinainte de Hristos, omul creat de Dumnezeu şi izgonit pe pământ după cădere. De asemenea, pridvorul închipuie omul păcătos, aflat sub canon, nevrednic să intre în biserică. Aici, după rânduială, stau cei care au făcut păcate grele, care se căiesc şi cer iertare de la Dumnezeu şi de la oameni.

Este partea prin care se intră în biserică. Aici se păstrează vasul în care se botează copiii (colimvitra). În vremea veche, în pronaos stăteau cei care se pregăteau de botez.

Pronaosul închipuie raiul pământesc. În trecut, pronaosul era destinat catehumenilor („cei chemaţi“ pentru botez) şi penitenţilor (adică cei păcătoşi, dar care se căiau). Tot aici stăteau femeile ca să asculte sfintele slujbe. Tot în pronaos se săvârşeşte Taina Botezului şi a doua cununie, pentru cei care se recăsătoresc canonic. Aici, sau chiar în pridvor, erau înmormântaţi ctitorii şi marii donatori ai bisericii, iar în bisericile mănăstireşti, tot aici se înmormântau mitropoliţii, cuvioşii monahi şi marii dregători ai ţării. Bisericile voievodale mai au o încăpere, numită gropniţă, locul în care se înmormântau, în trecut, voievozii ctitori, cu toată familia lor.

Spaţiul dintre altar şi pronaos formează naosul, care în limba greacă se traduce prin navă, corabie. Este partea de mijloc a bisericii şi cea mai încăpătoare.

Aflat sub bolta cupolei, naosul reprezintă lumea văzută, întreaga creştinătate care crede în Iisus Hristos înviat din morţi şi care aşteaptă mila lui Dumnezeu. De asemenea, naosul mai simbolizează cerul în care locuiesc îngerii şi sfinţii care Îl slăvesc pururea şi neîncetat pe Dumnezeu. Naosul închipuieşte lumea văzută şi cerul văzut. Totodată el închipuieşte corabia care duce pe credincioşi spre viaţa cerească.

Aici stau credincioşii la rugăciune. În naos, mai spre altar, este tetrapodul, pe care, Duminica, stă icoana Învierii Domnului, iar la sărbători, icoanele praznicelor. În cele două părţi laterale ale naosului sunt stranele cântăreţilor. Tot în naos, în partea dreaptă, se găseşte scaunul arhieresc, iar în partea stângă, amvonul (de pe care se ţine predica), apoi policandre, sfeşnice şi candele, după rânduială.

În faţa catapetesmei în naosul bisericii se află de obicei un loc mai ridicat cu o treaptă sau două, care se numeşte solee. Pe acest loc stăteau în vechime ipodiaconii, lectorii şi cântăreţii, numindu-se din această cauză şi altarul lectorilor. Acest loc serveşte azi pentru împărtăşirea credincioşilor şi pentru ca slujitorii bisericii să poată intra şi ieşi din Sf. altar în naos fără a fi împiedicaţi de credincioşi.

De-a lungul pereţilor sunt aşezate stranele în care stau credincioşii în vârstă şi cei bolnavi.

Catapeteasma, tâmpla sau iconostas

Naosul este despărţit de altar printr-un perete de lemn, mai rar de zid, care se cheamă catapeteasmă, tâmplă sau iconostas, fiindcă este împodobit cu icoane. Iconostasul închipuieşte despărţirea celor văzute de cele nevăzute. Orânduirea în care sunt aşezate icoanele pe iconostas este următoarea:

* în rândul de jos:

- la dreapta uşilor împărăteşti este icoana Mântuitorului

- la stânga uşilor împărăteşti este icoana Maicii Domnului

- la dreapta uşii diaconeşti din dreapta este icoana hramului bisericii

- la stânga uşii diaconeşti din stânga este icoana unui ierarh sau a Sfântului Ioan Botezătorul

* în rândul doi:

- deasupra uşilor împărăteşti este icoana Cinei cele de Taină, precum şi icoana cea nefăcută de mână a Domnului

- în dreapta şi în stanga - icoanele celor 12 praznice împărăteşti

* în rândul trei:

- icoanele Sfinţilor Apostoli în mijloc cu icoana Mântuitorului ca arhiereu şi împărat

* în rândul patru:

- icoanele proorocilor în mijloc cu icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe

* în vârful iconostasului:

- Sfânta Cruce, cu chipul lui Iisus Hristos răstignit, având de o parte pe Maica Domnului şi de alta pe Sfântul Apostol Ioan

În unele biserici, la mijlocul iconostasului, sub Sfânta Cruce, se găseşte şi icoana Sfintei Treimi.

Iconostasul are trei uşi, prin care se intră în altar. Uşile din mijloc, care se deschid în două părţi, se numesc uşi împărăteşti; pe ele este zugravită icoana Bunei-Vestiri, vrând să arate că prin întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a deschis oamenilor cerul. Prin uşile împărăteşti nu intră şi nu iese decât arhiereul, iar preoţii numai în timpul slujbelor religioase şi numai îmbrăcaţi în sfintele odăjdii. Celelalte două uşi, numite diaconeşti, au zugrăvite pe ele icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Prin ele intră şi ies diaconii şi ceilalţi slujitori ai bisericii.

Sfântul altar, din latinescul „altus“, care înseamnă înalt, sau „ara“ care înseamnă jertfelnic, este simbolul mistic al Împărăţiei cerurilor, unde, nevăzut, se află Tronul Prea Sfintei Treimi, Maica Domnului cu toţi sfinţii şi îngerii, împreună cu slujitorii sfinţiţi ai Bisericii. Este partea principală a bisericii creştine, întrucât aici este locul în care se săvârşesc cele mai importante slujbe, începând cu Sfânta Liturghie. Altarul sau „Sfânta Sfintelor“ preînchipuie cerul cerurilor, Raiul şi locul în care s-a născut Mântuitorul, a predicat, a pătimit, a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer.

Acesta este locul cel mai sfânt de pe pământ unde locuieşte în chip nevăzut Dumnezeu şi unde se jertfeşte în timpul fiecărei Sfinte Liturghii, Mântuitorul lumii. Dacă naosul închipuie tainic lumea văzută, a credincioşilor, adică Biserica luptătoare pe pământ, altarul închipuie cerul, adică Biserica biruitoare de sus, formată din îngeri şi din toţi sfinţii, care se roagă pentru noi şi ne ajută să dobândim mântuirea sufletului.

Este partea cea mai însemnată a bisericii şi închipuieşte cerul nevăzut. În el, în timpul Sfintei Liturghii, se slujeşte Sfânta şi înfricoşata Jertfă cea fără de sânge a Domnului.

Intrarea în altar, din naos, se face prin Ușile Împărătești, amplasate central în catapeteasmă, sau Ușile diaconești (numite astfel pentru că prin ele intră și ies diaconii în timpul slujbelor), aflate la stânga și la dreapta ușilor împărătești. Doar clerul hirotonit poate trece prin ușile împărătești. Adesea altarele mai au o ieșire laterală, legată istoric de existența diaconiconului în afara bisericii.

În mijlocul altarului se găseşte Sfânta Masă, în stânga Proscomidiarul, iar în dreapta Diaconiconul unde se păstrează veșmintele, vasele și obiectele liturgice. Cele patru colţuri ale Sfintei Mese închipuiesc cele patru părţi ale lumii, arătând că din jertfa lui Hristos-Domnul se hrăneşte duhovniceşte întreaga lume. Sfânta Masă este acoperită mai întâi cu o pânză de in, care închipuieşte giulgiul de pe trupul Domnului în mormânt, apoi cu o ţesătură luminată, care închipuieşte hainele Mântuitorului cele strălucitoare ca lumina. În piciorul Sfintei Mese se aşează, când se sfinteşte biserica, sfinte moaşte.

Pe Sfânta Masă se află:

Sfântul antimis - o năframă pătrată de in sau mătase, cu dimensiunile de 50-60 cm. Este cel mai de seamă obiect, fără de care preotul nu poate oficia Sfânta Liturghie, nici chiar acolo unde se află prestol sfinţit şi cu sfinte moaşte.

Sfânta Evanghelie

Chivotul, în care se păstrează Sfânta Cuminecătură pentru bolnavi

Sfânta cruce

unul sau mai multe sfeşnice cu lumânări

Toate vasele, odoarele şi obiectele bisericeşti necesare cultului divin, înainte de a fi puse în folosinţă sunt sfinţite prin slujbe speciale de către preot, cu excepţia Sfântului antimis, pe care-l sfinţeşte numai arhiereul. De aceea ele se mai numesc şi obiecte sfinte. Ele sunt descrise mai pe larg în pagina "Obiecte de cult"

Bisericile sunt împodobite pe pereţi cu icoane şi cu picturi, după o rânduială bine statornicită. Totul în biserici este astfel orânduit ca să înalţe sufletul către Dumnezeu, să îndemne la rugăciune şi la evlavie.

Deasupra turlelor de pe biserici, deasupra catapetesmei, a sfintei mese, observăm mereu crucea. Vrednicul de pomenire, arhimandritul Ioanichie Bălan, în cartea „Călăuză ortodoxă în Biserică“ explica de ce aşezăm Sfânta Cruce peste toate acestea: „Pentru că Sfânta Cruce este Sfântul Altar, primul jertfelnic creştin pe care Fiul lui Dumnezeu a săvârşit singura jertfă sângeroasă şi Liturghie pe Golgota, prin care ni s-au iertat păcatele. Apoi se aşază crucea pe biserici pentru că nu este alt semn mai sfânt pe lume, nici altă armă şi steag de biruinţă a creştinilor împotriva diavolului şi a păcatului mai puternic decât Sfânta Cruce. Crucea, prin cele trei braţe, mai este simbol al Prea Sfintei Treimi, simbol al iubirii şi al unirii divine şi semn unic al vieţii veşnice prin moartea şi învierea lui Hristos. Sfânta Cruce se aşază biruitoare pe biserici, pe altare, pe pieptul creştinilor, în semn că sunt ortodocşi, ca semn că sunt răscumpăraţi de Hristos prin cruce şi iubire, că sunt fii ai Învierii şi moştenitori de drept ai împărăţiei cerurilor. Crucea se înalţă pe biserici şi peste tot, ca să ne amintim de dragostea lui Hristos pentru noi şi de jertfa lui. Crucea este semnul celei mai înalte iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, este semnul învierii veşnice şi al unirii tuturor creştinilor sub braţele ei mântuitoare“. Crucea este cea care încununează şi cupola bisericii.

Nici turlele bisericilor nu sunt aşezate întâmplător, ci au o simbolistică precisă. Numărul acestora variază de la una până la 13, chiar mai multe. O singură turlă pe biserică simboliză pe Hristos întrupat în lume, iar cei patru stâlpi care o susţin simbolizează pe cei patru evanghelişti, care au vestit pe pământ Evanghelia mântuirii. Bisericile cu două turle ne amintesc de cele două firi ale Mântuitorului - cea dumnezeiască şi cea omenească. Bisericile care au trei turle închipuie Sfânta Treime. Patru turle pe biserică simbolizează pe cei patru evanghelişti, iar cele cu cinci turle, una mare şi centrală şi patru mai mici, în cele patru părţi, simbolizează pe Hristos, Mântuitorul lumii, şi pe cei patru evanghelişti. Şapte turle preînchipuie cele şapte daruri ale Sfântului Duh revărsate peste creştini, opt simbolizează veşnicia, nouă turle - cele nouă cete îngereşti, douăsprezece - cei 12 apostoli, treisprezece - Mântuitorul înconjurat de cei 12 apostoli. Întâlnim, de asemenea, şi biserici cu două etaje. Această formă de arhitectură bisericească prefigurează Biserica cerească (triumfătoare) şi Biserica pământească (luptătoare).

Reguli de urmat în Sfânta Biserică

Curăţiţi la suflet, trup şi îmbrăcăminte, intrăm în Biserica lui Dumnezeu pătrunşi de fiorii evlaviei Sfinte, zicând: "Intra-voi în Casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea Sfântă, întru frica Ta. Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea". Înaintea fiecărei Sfinte Icoane se fac câte două închinăciuni, în Duminici şi praznice Împărăteşti, iar în Sărbătorile Sfinţilor, metanii, sărutând chipul Sfânt nu pe faţă, ci la picioare sau la mâini, şi se mai face o închinăciune sau metanie în plus la Icoana:

- Mântuitorului din Catapeteasmă

- a Maicii Domnului

- a hramului

- la celelalte Sfinte Icoane, după mărimea sfinţilor ce-i înfăţişează.

Paraclisele (casă de rugăciune, capelă, biserică mică)

Sunt biserici mai mici, în care se săvârşeşte cultul particular sau public, pentru un număr restrâns de credincioşi. Paraclise întâlnim la centrele eparhiale, mânăstiri, şcoli de învăţământ teologic, în parohiile cu biserici în construcţie şi în cimitire; în ele se săvârşesc servicii religioase numai cu aprobarea episcopului locului, fiind sfinţite şi înzestrate după aceleaşi reguli ca şi bisericile parohiale.

Cimitirele sau ţintirimile

Sunt locuri de odihnă, unde sunt înmormântaţi creştinii; ele sunt socotite bunuri sacre ale Bisericii, primind acest caracter prin sfinţire şi prin întrebuinţarea lor. De obicei aceste locuri sunt împrejurul bisericilor. În mijlocul cimitirului trebuie să fie o cruce mai înaltă, de lemn sau de piatră, aducându-ne aminte de crucea pe care a pătimit şi a murit şi ne-a răscumpărat prin sângele Său Mântuitorul. Cei răposaţi sunt aşezaţi în morminte cu faţa spre răsărit, pentru că dinspre răsărit va veni Mântuitorul la Judecata viitoare, iar la căpătâi se pune crucea, semn al credinţei celui răposat în Hristos şi al nădejdii că se va scula împreună cu El la învierea cea de obşte. Atât mormintele cât şi cimitirele trebuie împrejmuite, împodobite cu verdeaţă, pomi şi flori şi întreţinute în curăţenie şi ordine, starea lor fiind o dovadă a religiozităţii credincioşilor şi a vredniciei preotului.

Extrase din "ÎNVĂŢĂTURI DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ" şi ZIARUL LUMINA - "Simbolistica arhitecturii bisericeşti"

SFÂNTA BISERICĂ

Pridvorul

Pronaosul

Naosul

Altarul